ajax loader

Era miercuri dimineața, ora 8:45 de minute. Tocmai ce terminasem de servit micul dejun la bordul velierului „Vanessa”, pe coasta de sud a mării Egee. Marius, skipperul și căpitanul nostru avea pe față un surâs misterios. Eram în formație aproape completă. Eram eu, Dragoș, Anca, George și Mihaela, însă lipsea Geo despre care ne-a spus Marius că doarme pentru că „sărăcuța de ea nu s-a simțit bine toată noaptea. Are rău de mare!

  • „Gata mateloți! Ne pregătim de plecare! O să fie un traseu interesant.” zice Marius.

Habar nu aveam la ce se referă. Ridicăm ancora și începem ușor, ușor să ne mișcăm! Ieșim lejer din port, și ne îndreptăm spre albastrul infinit. Parcurgem cam 40 de minute pe valuri liniștite cu vânt din pupa (ăsta e primul termen pe care l-am reținut) spre un golfuleț foarte drăguț numit Golful Mandraki. Imediat cum am intrat în golfuleț, Marius oprește motorul și spune tare și răspicat:

  • „Avem o problemă și trebuie să ne oprim!”
  • „Ce problemă?”
  • „Ne scufundăăăămm!!!” strigă Dragoș, prietenul nostru.
  • „Nu! Nu ne scufundăm, însă prin fața noastră la nici 15 m trece un banc de sirene!”
  • „Hai mă! Sirene? Termină cu prostiile că nu există sirene!” zic eu în timp ce mă ridic și mă duc spre botul velierului. Băi nu mi-am crezut ochilor! Din apă, ieșea din când în când o femeie care își arăta întâi capul apoi coada. Când am văzut asta, am strigat cât am putut de tare: „Băi, Marius are dreptate! Chiar sunt sirene!”. Toată lumea s-a adunat lângă mine și am început să țipăm toți la ea care mai de care folosind diverse apelative. De la tradiționalul „cuțu –cuțu” și „pis-pis”, până la „Mac- mac” și „Ke facki? Partikipi?” (varianta lui Dragoș).
  • „Facem concurs! Cine ajunge primul cu barca cu vâsle la sirenă câștigă un premiu!” strigă Marius în grabă!

În secunda aia, toți băieții au rupt-o la fugă spre barca cu vâsle și au urcat în ea de am avut impresia că erau acolo încă de azi-noapte. Au desfăcut cu un gest frânghia cu care era legată barca de velier și au început să vâslească încât îmi venea să sun la Comitetul Olimpic Sportiv să îi anunț de ce talente descoperisem eu. Cât ai zice „AHOI!” băieții deja aveau o distanță considerabilă. În mai puți de 2 minute, băieții au ajuns la Sirenă și au început să râdă în hohote.

  • „Ce aveți mă? De ce râdeți? Aloooo?” Nu răspundea nimeni. Râdeau băieții de se prăpădeau. La un moment-dat am văzut cu ridică cu greu în bărcuța lor sirena. Băi deci se prăpădeau de râs!

Au început să vâslească înapoi spre mine. Mie nu îmi venea să cred. Mă jucasem când eram mică cu sirene păpuși însă nu îmi venea să cred că voi vedea una în carne și…solzi. Dinspre băieți se auzea un râs continuu.

Ajunși lângă velier, uimirea mea a fost și mai mare. Sirena după care eram atât de ahtiați era de fapt prietena noastră Geo, costumată în sirenă. Am început toți să râdem isteric. Toată lumea râdea mai puțin Marius, care nu era acolo!

  • „Băi, unde e Marius?” întreb eu printre hohotele de râs.
  • „Sunt aici!” zice el ieșind din cabină mascat de vreo 5-6 colace gigant.

Aruncă colacele spre noi și ne zice să așteptăm puțin. De nicăieri începe să cânte muzica și în boxele de pe barcă se aude vocea lui Marius:

  • Felicitări dragi mateloți! Ați reușit să prindeți sirena, acum a vremea premiului. Începem distracția cu un concurs de sărituri în apă și continuăm cu vin și rom pe măsura distracției! Cu cât vă distrați mai tare cu atât mai mare va fi măsura!

 

Ne-am distrat până a apus soarele. Am sărit în apă, am dansat, am stat pe colac până când am sesizat pe pielea mea că nu e nici o diferență între un rac și mine. Am stat în apă până mi s-au creponat degetele, iar în noaptea următoare am dormit buștean! Am fost sigură că Marius are grijă să fie totul safe pentru noi!

 

 

Carmen,32 de ani, Liber profesionist

 

Lasă un răspuns